C I T I T E 4

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

( George Bacovia – Cuptor )

Bacovia creează o stare. Dar este cea mai detestabilă şi, în acelaşi timp, cea mai captivantă stare: aceea a veşnicei nemulţumiri, a nesfârşitelor cârcolteli, a văicărelilor fără alt motiv decât acela că exişti, a individului care este nemulţumit de ceea ce-şi imaginează că vede, simte, aude, trăieşte, nu de ceea ce se-ntâmplă de fapt. În acest caz el interpretează un rol mai degrabă decât resimte empiric efectele întâmplărilor. El nu mai este parte a lumii ci interpretul unei părţi a ei. De aici mimarea unui limbaj atrofiat incapabil să refacă lumea din frânturi, un fel de puzzle ale cărui piese componente se topesc/descompun la fiecare atingere alcătuind un morman de materie omogenă, vâscoasă din care nu mai iese nimic fiindcă nimic nu  mai este la locul său şi nu mai poate fi pus la locul său.

Adresarea din debutul poeziei nu este numai una directă ci şi una macabră, o dezvăluire a descompunerii organicului, dar nu oricare ci a descompunerii fiinţei umane. Căldura, factor ocrotitor sau purificator, îşi pierde aceste atribute devenind agent al descompunerii. Vestea pare a fi una imperativă, absolut necesară şi de altfel, singurul motiv al întâlnirii cu iubita „chiar pentru asta”. Comunicarea stă exclusiv sub semnul zicerii, reflexivitatea este anulată căci totul pare a se desfăşura în alt ritm, al ralanty-ului, generalizat.

Maternitatea sugerată de sânul iubitei ca izvor este şi ea afectată de spaţiul oraşului invadat de descompunere. Partea materială a fiinţei, trupul, redevine lutul primordial pe care apa îl părăseşte sub formă de transpiraţie, mişcarea evidenţiind descompunerea şi generând mirosuri insuportabile.

Într-o astfel de realitate, singura salvare rămâne falsificarea realităţii prin anihilarea sau convertirea olfactivului „Toarnă pe covoare parfume tari, / Adu roze pe tine să le pun” ca sursă principală a neliniştii. Universul care-şi pierde identitatea nu mai poate fi reabilitat decât prin reconstrucţie iar aceasta înseamnă re-creare a sa chiar dacă refacerea presupune falsificare.

TRĂITE 2

Văd tot mai des un individ, absolvent de teologie şi avocat de meserie, dintre aceia pricepuţi la toate şi care, probabil, va deveni unul dintre parlamentarii cei mai zeloşi din următorii ani, cu un discurs persuasiv la nivelul mediocrităţii, un fel de viitor Tache Gheorghidiu, capabil să mângâie suav coarda naţionalismului ortodoxist şi chiar să atingă unele note de tristă amintire ale perioadei interbelice. Sunt convins că tot atât de priceput ar fi fost să cânte pe strunele socialismului multilateral dezvoltat, tot atât de naţionalist chiar protocronist, dar mai puţin ortodox, capabil să înfiereze cu mânie proletară pretenţia bisericii la patrimoniu, pretenţie care, oricum nu s-ar fi exprimat nici măcar în visul ierarhilor ori a clerului mai preocupat de turnarea aproapelui decât de izbăvirea lui. Astfel de indivizi, deosebit de periculoşi, capabili să invoce donaţiile făcute bisericii de la Dragoş Vodă încoace, nu specifică niciodată că ele nu s-au făcut din averile proprii ale celor atât de milostivi ci din avuţia tuturor dar după bunul lor plac. Adică cei care decideau asupra vieţii tale de-aici le donau din ceea ce era şi al tău celor care trebuiau să le asigure donatorilor o viaţă liniştită şi dincolo. Oare nu-i cumpărau, oferindu-le trai bun, pe pământ, slujitorilor Domnului pentru liniştea vieţii lor de apoi? Şi-odată învăţaţi la trai bun nu s-ar mai dezlipi de el nici chiar de dragul Domnului, ca musca de rahat!

Cât de prost, cât de naiv sau cât de lichea poţi fi ca să vorbeşti despre sfinţenia unor astfel de indivizi care demonstrează şi astăzi că nu sunt interesaţi decât de bunăstarea proprie, de privilegii şi de toate avantajele pe care ţi le dau banii şi averea. Nimic de-a face cu spiritul. Până şi ţinătorii de diete sunt mai aproape de spiritualizare fiindcă îşi supun trupul unor cazne cu legume, fructe şi cereale decât burduhoşii sclavi ai lăcomiei insaţiabile.

Şi, cu siguranţă, nimic nu are asta de-a face cu mileniul trei ci, mai degrabă, cu Evul Mediu şi vremea celui Mare şi Sfânt.

C I T I T E 3

Se măsurau virtuţile... -ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr' de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una strigă că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor cuminte de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea niciun fel de umbră nu făcea.

    ( Vasile Voiculescu  –  Cea fără de umbră )

Puritatea ţine în primul rând de imaterial, de sublimarea materialului prin orice mijloc ( foc, lumină, post ), adică desprinderea de ceea ce este specific oricărei forme de viaţă şi anume macularea prin întruchipare, prin dobândirea de formă. Ori, aflaţi sub dominaţia lui „a avea” şi reprezentaţi de „avere” n-avem nici o şansă de spiritualizare, fenomen petrecut, se pare, cu chiar virtuţile umanităţii ce parcă, s-au degradat pierzând sfinţenie şi măreţie. Sugestia nevinovăţiei se face prin pofta de joc, ludicul marcând o vârstă a inocenţei, devreme pierdută şi irecuperabilă. E un joc al încununării, menit să o desemneze pe „cea mai sfântă şi mai mare”, sfinţenia pierzând, prin asociere cu măreţia, întreaga sa aură. Lumina însăşi nu mai este element al purgatoriului ci unitate de măsură, într-o lume a întrecerii candide încă, stabilind ierarhia în funcţie de umbră, ca semn al materialităţii dominante şi dominatoare.

Tot ceea ce dezvoltă strofa a doua este o invazie a materialului în spaţiul de joacă acolo unde, de fapt, se produce contaminarea deşi locul este unul specific decontaminării, spiritualizării. „Dulce luptă”, „pas larg”, „strigă”, „(î)ncununară” sunt gesturi şi acţiuni ce marchează comportamentul uman, împrumutat cu dezarmanta naivitate a inconştientei dar inevitabilei degradări prin acţiune.

Evitarea contactului prin detaşare voită sau impusă are şi consecinţe: menţinerea purităţii absolute, posibilă doar iubirii ca virtute supremă chiar nerecunoscută sau ignorată şi întinată doar prin asocieri comparative când, de fapt, ea nu are termen de comparaţie existând sau nu şi neputând fi drămuită: mai puţin, puţin, mai mult, la fel, cel mai mult, foarte mult.

Trecută prin filtrul neiertător al luminii  „Ea niciun fel de umbră nu făcea”, rămânând etalonul spiritualizării supreme într-o lume dominată de consistenţa materialittăţii.            

C I T I T E 2

O, nebunia oraşului mare, când seara

Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,

Prin mască de argint privesc spiritul răului;

Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră.

O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!

Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort.

Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,

Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.

O, râsul respingător al aurului!

Dar în vizuină întunecată

O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,

Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.

                                    ( Celor amuţiţi  - de Georg Trakl )

Poezie de nişă ( în măsura în care există puţini împătimiţi - autori sau cititori - ), lirica expresionistă este pansamentul de la încheietura mileniilor, marcând rănile şi, implicit, prevestind însănătoşirea. Este un strigăt ( un geamăt ?!? ) provocat de spaima înstrăinării individului într-un spaţiu resimţit ca un baroc şi, la nivelul următor, un rococo al industrializării, al civilizării accelerate, forţate şi al tehnologizării, unde şi elementele naturii îşi pierd atributele obişnuite devin hidoase, lumina şi sunetul fiind dominate de „spiritul răului” care amplifică efectul malefic al acestora, exacerbând sentimentul înstrăinării şi izolării definitive prin pierderea oricărei legături cu spiritualul pe care, din răsputeri, se străduieşte să-l recupereze. „Masca de argint” poate fi interpretată multiplu: detaşare, ascundere a identităţii, acceptarea unui rol, inflexibilitatea raţiunii, scut de apărare faţă de malefic, păstrarea purităţii şi, poate, înstrăinare prin desacralizare ...

E o lume a căderii ori decăderii, a crepusculului condiţiei umane căci, pierzându-şi conexiunile, omul îşi pierde statutul social devenind un simplu receptor, un primitor de informaţii, comenzi, sarcini. Mediul, apăsat creionat în prima strofă, aproape scrijelit cu atâta forţă încât amprentele sale nu mai pot fi decupate fără a produce suferinţe umane, este abandonat în favoarea conturării unei imagini terifiante a omenescului definitiv pierdut, devenit ţintă a mâniei divine şi având ca urmare degradarea iubirii ( profund spirituală ) în prostituţie ( pur instinctuală ), punând în discuţie chiar ideea perpetuarii speciei ce devine imposibilă într-o lume aflată sub stigmatul unui blestem asumat în care foamea şi aurul sunt cei doi poli ireconciliabili.

În ultima strofă – care, mie cel puţin, mi se pare inutilă şi cu efect negativ asupra valorii textului – imaginea sumbră a umanităţii este estompată de viziunea optimistă, reluându-se ideea poetică sugerată de titlu, adică simpatia faţă de cei care, permanent ignoraţi ori asupriţi, se vor elibera în final, creştetul semnificând renaşterea unei umanităţi purificate prin suferinţa extremă. „Creştetul care se eliberează” redesenează imaginea naşterii purificatoare, raportată la o lume alcătuită din alte materiale.

C I T I T E 1

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu

 ( Între două nopţi - de T. Arghezi )

Un text absolut tulburător, în aceeaşi notă a psalmilor.

Dar dramatismul pare mai degrabă unul formal, obţinut prin construcţii lingvistice, selecţii şi combinaţii lexicale. Mi-e foarte greu, aproape imposibil, să-l creditez pe Arghezi în afara ludicului, chiar dacă jocul e cât se poate de serios. Cititorul, invitat la acest joc, devine partenerul poetului luând totul în spiritul jocului: tandru, sentimental, ironic, sarcastic, dramatic, existenţial, etc., adică omenesc. Construcţia primei părţi este, cu accentul pe cel de-al doilea vers  al distihului, un puzzle cu substantivul-subiect interschimbabil la nivelul celor două emistihuri. Localizarea este făcută prin două cuvinte banale: odaia ( spaţiu închis, limitat, al izolării „departe sub pământ” ) şi afară ( nelimitatul convenţional, al acţiunii nefinalizate ), un spaţiu totuşi al teluricului, contaminat prin prezenţa ferestrei ca zonă tampon, de trecere. Umanul, pământescul se profilează pe fundalul celest, divin, spaţiile fiind clar delimitate, creându-se cele două ipostaze ale dualităţii: profan ( odaie, mormânt ) / sacru ( pisc ), sacralitatea fiindu-i interzisă „robului” în pofida semnelor primite. Revenirea la starea iniţială prin renunţarea la căutare se dovedeşte imposibilă, locul omului nemaifiind acela de la începutul lumii, existenţa terestră maculându-l şi interzicându-i definitiv accesul altfel decât prin contemplaţie la spaţiul ceresc, acolo unde străluceşte deja o stea şi comportamentul uman de neastâmpărat căutător înstrăinându-l de Creator şi retrogradându-l, din creaţia preferată a lui Dumnezeu, într-o poziţie din care accesul direct la divinitate nu mai este posibil iar intermediarul, singurul de altfel, este Isus, spirit conştient de nevoia de sacrificiu în trup capabil de sacrificiu şi purificare prin chin.

Efectele sonore şi semantice create prin combinaţii, reluări obsesive de termeni, trunchieri, paralelisme dar şi prin dispunerea strofică, sporesc ambiguitatea textului şi deschid multiple căi de interpretare.

E, poate, un text al dezamăgirii produse de ratarea unei legături profunde, nealterate, directe cu divinitatea prin plasarea fiinţei umane „între două nopţi”: noaptea materiei şi noaptea spiritului ori noaptea credinţei totale, necondiţionate, bigote şi noaptea îndoielii absolute, generatoare de orgolii supreme „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu”.

Sentimentul final e că omul rămâne totuşi o biată fiinţă în luptă cu sine însăşi, ce, uimită de superioritatea ei, în disperata încercare de a-şi spori confortul şi de a face doar binele, multiplică exasperant răul înstrăinându-se, de fapt, de toate atributele sfinţeniei sale.

STARE DE SPIRIT

          Călătoria prin lumea fascinantă a Capriciilor lui Goya 
ne întoarce de fapt la realitatea cotidiană. În vreme ce unii 
învaţă alfabetul politicii la şcoala de vară a partidelor, cu 
maeştri renumiţi, alţii visează, chinuiţi de coşmaruri, la 
palatul în care se vor muta foarte curând....

                                                                  The Sleep of Reason Produces Monsters

             Poporul, ocupat fie cu muncile fie cu protestele, e, 

ca întotdeauna, nevăzut, neascultat, nebăgat în seamă, 

ignorat sau. de ce nu, călcat în picioare...

TRĂITE

Ne mirăm cu toţii că noua generaţie citeşte foarte puţin. Nu întâmplător am folosit citatul din Miron Costin şi doresc să mă opresc asupra lui fiindcă el pare a evidenţia un cuvânt pe care, intenţionat sau din superficialitate, îl ignorăm :  zăbavă ( ZĂBÁVĂ, (rar) zăbave, s. f. 1. Întârziere, încetineală, tărăgăneală, zăbovire. ◊ Expr. (Fam.) Un bob (de) zăbavă = un pic de răbdare; imediat, numaidecât, îndată. A-și face zăbavă = a-și pierde vremea, a întârzia. Fără (de) zăbavă = fără întârziere, imediat, îndată. 2. Răgaz, odihnă. 3. Trecere de vreme; amuzament, petrecere, distracție. – Din sl. zabava. ).  A zăbovi, presupune aşadar o anumită întârziere, încetineală, răgaz, toate caracteristici ale altor vremuri şi, implicit, legate de reverie, meditaţie.

Cu câtă ipocrizie ne afişăm nemulţumirea faţă de autocar sau tren ( gândind tot mai des la avion ) şi lovim din picioare, ca nişte copii răsfăţaţi, invocând paradisul pierdut al căruţei sau al trăsurii!