C I T I T E 4

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

( George Bacovia – Cuptor )

Bacovia creează o stare. Dar este cea mai detestabilă şi, în acelaşi timp, cea mai captivantă stare: aceea a veşnicei nemulţumiri, a nesfârşitelor cârcolteli, a văicărelilor fără alt motiv decât acela că exişti, a individului care este nemulţumit de ceea ce-şi imaginează că vede, simte, aude, trăieşte, nu de ceea ce se-ntâmplă de fapt. În acest caz el interpretează un rol mai degrabă decât resimte empiric efectele întâmplărilor. El nu mai este parte a lumii ci interpretul unei părţi a ei. De aici mimarea unui limbaj atrofiat incapabil să refacă lumea din frânturi, un fel de puzzle ale cărui piese componente se topesc/descompun la fiecare atingere alcătuind un morman de materie omogenă, vâscoasă din care nu mai iese nimic fiindcă nimic nu  mai este la locul său şi nu mai poate fi pus la locul său.

Adresarea din debutul poeziei nu este numai una directă ci şi una macabră, o dezvăluire a descompunerii organicului, dar nu oricare ci a descompunerii fiinţei umane. Căldura, factor ocrotitor sau purificator, îşi pierde aceste atribute devenind agent al descompunerii. Vestea pare a fi una imperativă, absolut necesară şi de altfel, singurul motiv al întâlnirii cu iubita „chiar pentru asta”. Comunicarea stă exclusiv sub semnul zicerii, reflexivitatea este anulată căci totul pare a se desfăşura în alt ritm, al ralanty-ului, generalizat.

Maternitatea sugerată de sânul iubitei ca izvor este şi ea afectată de spaţiul oraşului invadat de descompunere. Partea materială a fiinţei, trupul, redevine lutul primordial pe care apa îl părăseşte sub formă de transpiraţie, mişcarea evidenţiind descompunerea şi generând mirosuri insuportabile.

Într-o astfel de realitate, singura salvare rămâne falsificarea realităţii prin anihilarea sau convertirea olfactivului „Toarnă pe covoare parfume tari, / Adu roze pe tine să le pun” ca sursă principală a neliniştii. Universul care-şi pierde identitatea nu mai poate fi reabilitat decât prin reconstrucţie iar aceasta înseamnă re-creare a sa chiar dacă refacerea presupune falsificare.