Mi-am
împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu
( Între două nopţi - de T. Arghezi )
Un text absolut tulburător, în aceeaşi notă a
psalmilor.
Dar dramatismul pare mai degrabă unul formal,
obţinut prin construcţii lingvistice, selecţii şi combinaţii lexicale. Mi-e
foarte greu, aproape imposibil, să-l creditez pe Arghezi în afara ludicului,
chiar dacă jocul e cât se poate de serios. Cititorul, invitat la acest joc,
devine partenerul poetului luând totul în spiritul jocului: tandru,
sentimental, ironic, sarcastic, dramatic, existenţial, etc., adică omenesc. Construcţia
primei părţi este, cu accentul pe cel de-al doilea vers al distihului, un puzzle cu
substantivul-subiect interschimbabil la nivelul celor două emistihuri. Localizarea
este făcută prin două cuvinte banale: odaia ( spaţiu închis, limitat, al
izolării „departe sub pământ” ) şi afară ( nelimitatul convenţional, al
acţiunii nefinalizate ), un spaţiu totuşi al teluricului, contaminat prin prezenţa
ferestrei ca zonă tampon, de trecere. Umanul, pământescul se profilează pe
fundalul celest, divin, spaţiile fiind clar delimitate, creându-se cele două
ipostaze ale dualităţii: profan ( odaie, mormânt ) / sacru ( pisc ),
sacralitatea fiindu-i interzisă „robului” în pofida semnelor primite. Revenirea
la starea iniţială prin renunţarea la căutare se dovedeşte imposibilă, locul
omului nemaifiind acela de la începutul lumii, existenţa terestră maculându-l
şi interzicându-i definitiv accesul altfel decât prin contemplaţie la spaţiul
ceresc, acolo unde străluceşte deja o
stea şi comportamentul uman de neastâmpărat căutător înstrăinându-l de
Creator şi retrogradându-l, din creaţia preferată a lui Dumnezeu, într-o poziţie
din care accesul direct la divinitate nu mai este posibil iar intermediarul,
singurul de altfel, este Isus, spirit conştient de nevoia de sacrificiu în trup
capabil de sacrificiu şi purificare prin chin.
Efectele sonore şi semantice create prin
combinaţii, reluări obsesive de termeni, trunchieri, paralelisme dar şi prin
dispunerea strofică, sporesc ambiguitatea textului şi deschid multiple căi de
interpretare.
E, poate, un text al dezamăgirii produse de
ratarea unei legături profunde, nealterate, directe cu divinitatea prin
plasarea fiinţei umane „între două nopţi”: noaptea materiei şi noaptea
spiritului ori noaptea credinţei totale, necondiţionate, bigote şi noaptea
îndoielii absolute, generatoare de orgolii supreme „Şi am voit atuncea să sui
şi-n pisc să fiu”.
Sentimentul final e că omul rămâne totuşi o
biată fiinţă în luptă cu sine însăşi, ce, uimită de superioritatea ei, în
disperata încercare de a-şi spori confortul şi de a face doar binele,
multiplică exasperant răul înstrăinându-se, de fapt, de toate atributele
sfinţeniei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu