miercuri, 6 august 2014

C I T I T E 1



Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu
 ( Între două nopţi - de T. Arghezi )

Un text absolut tulburător, în aceeaşi notă a psalmilor.
Dar dramatismul pare mai degrabă unul formal, obţinut prin construcţii lingvistice, selecţii şi combinaţii lexicale. Mi-e foarte greu, aproape imposibil, să-l creditez pe Arghezi în afara ludicului, chiar dacă jocul e cât se poate de serios. Cititorul, invitat la acest joc, devine partenerul poetului luând totul în spiritul jocului: tandru, sentimental, ironic, sarcastic, dramatic, existenţial, etc., adică omenesc. Construcţia primei părţi este, cu accentul pe cel de-al doilea vers  al distihului, un puzzle cu substantivul-subiect interschimbabil la nivelul celor două emistihuri. Localizarea este făcută prin două cuvinte banale: odaia ( spaţiu închis, limitat, al izolării „departe sub pământ” ) şi afară ( nelimitatul convenţional, al acţiunii nefinalizate ), un spaţiu totuşi al teluricului, contaminat prin prezenţa ferestrei ca zonă tampon, de trecere. Umanul, pământescul se profilează pe fundalul celest, divin, spaţiile fiind clar delimitate, creându-se cele două ipostaze ale dualităţii: profan ( odaie, mormânt ) / sacru ( pisc ), sacralitatea fiindu-i interzisă „robului” în pofida semnelor primite. Revenirea la starea iniţială prin renunţarea la căutare se dovedeşte imposibilă, locul omului nemaifiind acela de la începutul lumii, existenţa terestră maculându-l şi interzicându-i definitiv accesul altfel decât prin contemplaţie la spaţiul ceresc, acolo unde străluceşte deja o stea şi comportamentul uman de neastâmpărat căutător înstrăinându-l de Creator şi retrogradându-l, din creaţia preferată a lui Dumnezeu, într-o poziţie din care accesul direct la divinitate nu mai este posibil iar intermediarul, singurul de altfel, este Isus, spirit conştient de nevoia de sacrificiu în trup capabil de sacrificiu şi purificare prin chin.
Efectele sonore şi semantice create prin combinaţii, reluări obsesive de termeni, trunchieri, paralelisme dar şi prin dispunerea strofică, sporesc ambiguitatea textului şi deschid multiple căi de interpretare.
E, poate, un text al dezamăgirii produse de ratarea unei legături profunde, nealterate, directe cu divinitatea prin plasarea fiinţei umane „între două nopţi”: noaptea materiei şi noaptea spiritului ori noaptea credinţei totale, necondiţionate, bigote şi noaptea îndoielii absolute, generatoare de orgolii supreme „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu”.

Sentimentul final e că omul rămâne totuşi o biată fiinţă în luptă cu sine însăşi, ce, uimită de superioritatea ei, în disperata încercare de a-şi spori confortul şi de a face doar binele, multiplică exasperant răul înstrăinându-se, de fapt, de toate atributele sfinţeniei sale.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu