C I T I T E 2

O, nebunia oraşului mare, când seara

Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,

Prin mască de argint privesc spiritul răului;

Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră.

O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!

Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort.

Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,

Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.

O, râsul respingător al aurului!

Dar în vizuină întunecată

O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,

Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.

                                    ( Celor amuţiţi  - de Georg Trakl )

Poezie de nişă ( în măsura în care există puţini împătimiţi - autori sau cititori - ), lirica expresionistă este pansamentul de la încheietura mileniilor, marcând rănile şi, implicit, prevestind însănătoşirea. Este un strigăt ( un geamăt ?!? ) provocat de spaima înstrăinării individului într-un spaţiu resimţit ca un baroc şi, la nivelul următor, un rococo al industrializării, al civilizării accelerate, forţate şi al tehnologizării, unde şi elementele naturii îşi pierd atributele obişnuite devin hidoase, lumina şi sunetul fiind dominate de „spiritul răului” care amplifică efectul malefic al acestora, exacerbând sentimentul înstrăinării şi izolării definitive prin pierderea oricărei legături cu spiritualul pe care, din răsputeri, se străduieşte să-l recupereze. „Masca de argint” poate fi interpretată multiplu: detaşare, ascundere a identităţii, acceptarea unui rol, inflexibilitatea raţiunii, scut de apărare faţă de malefic, păstrarea purităţii şi, poate, înstrăinare prin desacralizare ...

E o lume a căderii ori decăderii, a crepusculului condiţiei umane căci, pierzându-şi conexiunile, omul îşi pierde statutul social devenind un simplu receptor, un primitor de informaţii, comenzi, sarcini. Mediul, apăsat creionat în prima strofă, aproape scrijelit cu atâta forţă încât amprentele sale nu mai pot fi decupate fără a produce suferinţe umane, este abandonat în favoarea conturării unei imagini terifiante a omenescului definitiv pierdut, devenit ţintă a mâniei divine şi având ca urmare degradarea iubirii ( profund spirituală ) în prostituţie ( pur instinctuală ), punând în discuţie chiar ideea perpetuarii speciei ce devine imposibilă într-o lume aflată sub stigmatul unui blestem asumat în care foamea şi aurul sunt cei doi poli ireconciliabili.

În ultima strofă – care, mie cel puţin, mi se pare inutilă şi cu efect negativ asupra valorii textului – imaginea sumbră a umanităţii este estompată de viziunea optimistă, reluându-se ideea poetică sugerată de titlu, adică simpatia faţă de cei care, permanent ignoraţi ori asupriţi, se vor elibera în final, creştetul semnificând renaşterea unei umanităţi purificate prin suferinţa extremă. „Creştetul care se eliberează” redesenează imaginea naşterii purificatoare, raportată la o lume alcătuită din alte materiale.