C I T I T E 2

O, nebunia oraşului mare, când seara

Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,

Prin mască de argint privesc spiritul răului;

Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră.

O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!

Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort.

Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,

Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.

O, râsul respingător al aurului!

Dar în vizuină întunecată

O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,

Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.

                                    ( Celor amuţiţi  - de Georg Trakl )

Poezie de nişă ( în măsura în care există puţini împătimiţi - autori sau cititori - ), lirica expresionistă este pansamentul de la încheietura mileniilor, marcând rănile şi, implicit, prevestind însănătoşirea. Este un strigăt ( un geamăt ?!? ) provocat de spaima înstrăinării individului într-un spaţiu resimţit ca un baroc şi, la nivelul următor, un rococo al industrializării, al civilizării accelerate, forţate şi al tehnologizării, unde şi elementele naturii îşi pierd atributele obişnuite devin hidoase, lumina şi sunetul fiind dominate de „spiritul răului” care amplifică efectul malefic al acestora, exacerbând sentimentul înstrăinării şi izolării definitive prin pierderea oricărei legături cu spiritualul pe care, din răsputeri, se străduieşte să-l recupereze. „Masca de argint” poate fi interpretată multiplu: detaşare, ascundere a identităţii, acceptarea unui rol, inflexibilitatea raţiunii, scut de apărare faţă de malefic, păstrarea purităţii şi, poate, înstrăinare prin desacralizare ...

E o lume a căderii ori decăderii, a crepusculului condiţiei umane căci, pierzându-şi conexiunile, omul îşi pierde statutul social devenind un simplu receptor, un primitor de informaţii, comenzi, sarcini. Mediul, apăsat creionat în prima strofă, aproape scrijelit cu atâta forţă încât amprentele sale nu mai pot fi decupate fără a produce suferinţe umane, este abandonat în favoarea conturării unei imagini terifiante a omenescului definitiv pierdut, devenit ţintă a mâniei divine şi având ca urmare degradarea iubirii ( profund spirituală ) în prostituţie ( pur instinctuală ), punând în discuţie chiar ideea perpetuarii speciei ce devine imposibilă într-o lume aflată sub stigmatul unui blestem asumat în care foamea şi aurul sunt cei doi poli ireconciliabili.

În ultima strofă – care, mie cel puţin, mi se pare inutilă şi cu efect negativ asupra valorii textului – imaginea sumbră a umanităţii este estompată de viziunea optimistă, reluându-se ideea poetică sugerată de titlu, adică simpatia faţă de cei care, permanent ignoraţi ori asupriţi, se vor elibera în final, creştetul semnificând renaşterea unei umanităţi purificate prin suferinţa extremă. „Creştetul care se eliberează” redesenează imaginea naşterii purificatoare, raportată la o lume alcătuită din alte materiale.

C I T I T E 1

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu

 ( Între două nopţi - de T. Arghezi )

Un text absolut tulburător, în aceeaşi notă a psalmilor.

Dar dramatismul pare mai degrabă unul formal, obţinut prin construcţii lingvistice, selecţii şi combinaţii lexicale. Mi-e foarte greu, aproape imposibil, să-l creditez pe Arghezi în afara ludicului, chiar dacă jocul e cât se poate de serios. Cititorul, invitat la acest joc, devine partenerul poetului luând totul în spiritul jocului: tandru, sentimental, ironic, sarcastic, dramatic, existenţial, etc., adică omenesc. Construcţia primei părţi este, cu accentul pe cel de-al doilea vers  al distihului, un puzzle cu substantivul-subiect interschimbabil la nivelul celor două emistihuri. Localizarea este făcută prin două cuvinte banale: odaia ( spaţiu închis, limitat, al izolării „departe sub pământ” ) şi afară ( nelimitatul convenţional, al acţiunii nefinalizate ), un spaţiu totuşi al teluricului, contaminat prin prezenţa ferestrei ca zonă tampon, de trecere. Umanul, pământescul se profilează pe fundalul celest, divin, spaţiile fiind clar delimitate, creându-se cele două ipostaze ale dualităţii: profan ( odaie, mormânt ) / sacru ( pisc ), sacralitatea fiindu-i interzisă „robului” în pofida semnelor primite. Revenirea la starea iniţială prin renunţarea la căutare se dovedeşte imposibilă, locul omului nemaifiind acela de la începutul lumii, existenţa terestră maculându-l şi interzicându-i definitiv accesul altfel decât prin contemplaţie la spaţiul ceresc, acolo unde străluceşte deja o stea şi comportamentul uman de neastâmpărat căutător înstrăinându-l de Creator şi retrogradându-l, din creaţia preferată a lui Dumnezeu, într-o poziţie din care accesul direct la divinitate nu mai este posibil iar intermediarul, singurul de altfel, este Isus, spirit conştient de nevoia de sacrificiu în trup capabil de sacrificiu şi purificare prin chin.

Efectele sonore şi semantice create prin combinaţii, reluări obsesive de termeni, trunchieri, paralelisme dar şi prin dispunerea strofică, sporesc ambiguitatea textului şi deschid multiple căi de interpretare.

E, poate, un text al dezamăgirii produse de ratarea unei legături profunde, nealterate, directe cu divinitatea prin plasarea fiinţei umane „între două nopţi”: noaptea materiei şi noaptea spiritului ori noaptea credinţei totale, necondiţionate, bigote şi noaptea îndoielii absolute, generatoare de orgolii supreme „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu”.

Sentimentul final e că omul rămâne totuşi o biată fiinţă în luptă cu sine însăşi, ce, uimită de superioritatea ei, în disperata încercare de a-şi spori confortul şi de a face doar binele, multiplică exasperant răul înstrăinându-se, de fapt, de toate atributele sfinţeniei sale.