C I T I T E 3

Se măsurau virtuţile... -ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr' de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una strigă că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor cuminte de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea niciun fel de umbră nu făcea.

    ( Vasile Voiculescu  –  Cea fără de umbră )

Puritatea ţine în primul rând de imaterial, de sublimarea materialului prin orice mijloc ( foc, lumină, post ), adică desprinderea de ceea ce este specific oricărei forme de viaţă şi anume macularea prin întruchipare, prin dobândirea de formă. Ori, aflaţi sub dominaţia lui „a avea” şi reprezentaţi de „avere” n-avem nici o şansă de spiritualizare, fenomen petrecut, se pare, cu chiar virtuţile umanităţii ce parcă, s-au degradat pierzând sfinţenie şi măreţie. Sugestia nevinovăţiei se face prin pofta de joc, ludicul marcând o vârstă a inocenţei, devreme pierdută şi irecuperabilă. E un joc al încununării, menit să o desemneze pe „cea mai sfântă şi mai mare”, sfinţenia pierzând, prin asociere cu măreţia, întreaga sa aură. Lumina însăşi nu mai este element al purgatoriului ci unitate de măsură, într-o lume a întrecerii candide încă, stabilind ierarhia în funcţie de umbră, ca semn al materialităţii dominante şi dominatoare.

Tot ceea ce dezvoltă strofa a doua este o invazie a materialului în spaţiul de joacă acolo unde, de fapt, se produce contaminarea deşi locul este unul specific decontaminării, spiritualizării. „Dulce luptă”, „pas larg”, „strigă”, „(î)ncununară” sunt gesturi şi acţiuni ce marchează comportamentul uman, împrumutat cu dezarmanta naivitate a inconştientei dar inevitabilei degradări prin acţiune.

Evitarea contactului prin detaşare voită sau impusă are şi consecinţe: menţinerea purităţii absolute, posibilă doar iubirii ca virtute supremă chiar nerecunoscută sau ignorată şi întinată doar prin asocieri comparative când, de fapt, ea nu are termen de comparaţie existând sau nu şi neputând fi drămuită: mai puţin, puţin, mai mult, la fel, cel mai mult, foarte mult.

Trecută prin filtrul neiertător al luminii  „Ea niciun fel de umbră nu făcea”, rămânând etalonul spiritualizării supreme într-o lume dominată de consistenţa materialittăţii.