Citesc tot mai puţin. Nu pentru că mi-am propus asta ci pentru că resimt cu acuitate o disoluţie profundă a valorii comunicării şi, de aici, o neîncredere crescândă în cuvânt. Nimic nu mai aminteşte de vocaţie, totul pare simplă scriitură, un act de narcisism, o dorinţă morbidă aproape de a nu fi ignorat, de a nu rămâne un nimeni.
Mă-ntorc la Bacovia: „mai bine singuratic şi uitat / Şi trist să te retragi nepăsător / În ţara asta plină de humor, / Mai bine singuratic şi uitat”.
Ştim asta din adolescenţă. Şi? Cine mai învaţă ceva dintr-o poezie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu